Vine barza!

Vine barza!

Încă de când eram mic copil, îmi amintesc că nu mi-am dorit să devin părinte. Simțeam pornirea aceasta interioară de a nu avea copii, dar pe atunci nu știam exact de ce. Târziu mi-am dat seama că eu toată viața m-am considerat o povară pentru părinții mei. Încă de la vârste fragede auzeam în jur ”De când s-a născut Ioana nu am mai putut face x lucru”, ”De când a apărut Ioana, nu am mai mers în x loc”. Așadar, în mintea mea se împământenise ideea conform căreia un copil reprezintă o dificultate, o povară. Că îți limitează viața, că ți-o pune pe a ta pe pauză. Anii au trecut și, ajunsă la prima tinerețe fără copii, am crezut că nici nu voi avea vreodată. Până într-o zi când, la 35 de ani și câteva luni, aveam să aflu vestea care-mi schimba viața: vine barza!

Recunosc, deși nu mă așteptam, inițial am simțit o mare bucurie în suflet. După care au început să-și facă loc îndoielile de toate felurile. Îmi spuneam în sinea mea că dacă nu mă voi descurca moral și financiar, dacă nu voi fi o mamă bună. După care mă cuprinsese panica gândindu-mă că nu voi mai fi niciodată singură, că mereu voi avea pe cineva dependent de mine. Aveam senzația că încă nu trăisem suficient de multe lucruri în 2 și că un copil ar complica lucrurile. Cred că m-am frământat așa câteva săptămâni, am plâns, am fost apatică, mi-am făcut tot felul de griji. Mă mai speriaseră și medicii, spunându-mi că după vârsta de 35 de ani a mamei există ”n” riscuri în sarcină. Că bebe poate dezvolta x, y sau z, că nu-mai-știu-ce, totul parcă să mă determine să fac întrerupere de sarcină.

Toate aceste frământări au continuat până într-o zi când mi-am amintit un lucru. Acela că, în urmă cu ceva timp, pe când eram la slujbă la Sf Maslu, într-un monolog cu Dumnezeu, îi spuneam ”Doamne, dă-mi tu ce consideri că am nevoie!”. Atunci am realizat că de fapt, pruncul din pântece era răspunsul rugăciunii mele, că era trimis de Dumnezeu. Și din acel moment mi-am acceptat pe deplin statutul și am mers înainte, gândindu-mă că dacă El mi-a trimis acest copil, îmi va trimite și resursele necesare pentru a-l crește așa cum se cuvine. Ei bine, de atunci în sufletul meu s-a așternut liniștea, o liniște pe care nu o mai experimentasem până atunci. Săptămânile treceau, sarcina începea să ia amploare, fără a resimți niciun fel de stare de rău. Doar oboseala specifică, însă care s-a ameliorat considerabil după ce am început să-mi administrez vitamine pentru sarcină.

Aveam să aflu, în urma ecografiilor, că bebe este sănătos, că se dezvoltă normal și că niciuna dintre fricile mele nu erau fondate. Acum, în momentul în care scriu aceste rânduri, am 25 de săptămâni și 6 zile de sarcină și totul decurge perfect. Am trecut deja de jumătatea perioadei până când ne vom întâlni cu puiul nostru și încă nu-mi vine să cred cât de ușor a fost! Mereu mă gândesc că – cu siguranță – asta este răsplata lui Dumnezeu pentru faptul că nu am renunțat la sarcină. Și – drept să spun – nu mi-aș fi putut ierta niciodată o întrerupere de sarcină, m-ar fi urmărit sentimentul de vină toată viața. Cu atât mai mult cu cât, având niște probleme medicale, putea fi singura mea șansă de a deveni părinte. Instinctul matern și-a făcut și el locul încet-încet, iar acum încerc să pun la punct cele mai importante detalii până vine barza.

Ca să nu mă mai lungesc prea mult, voi reveni cu un alt articol în care vă voi povesti amănunțit parcursul medical. Căci nu am știut multe lucruri legate de consult, controale, etc și poate informațiile vor ajuta pe alte viitoare mămici.

Până data viitoare, vă îmbrățișez!



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.